Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Carl Menger şi învăţământul economic românesc. O prezenţă marginală (II)

        de Cristinel Trandafir

Începând de anul trecut, Grundsätze beneficiază de o nouă ediţie în limba română. Tradusă de Bogdan Tatavura şi publicată, sub îngrijirea lui Gabriel Mursa, în cadrul colecţiei „Catalaxia” la Editura Liberalis, Principiile economiei tălmăceşte, de fapt, una din ediţiile americane ale Grundsätze, apărută în 1976 la The Institute for Humane Studies în traducerea din germană a lui James Dingwall şi Bert F. Hoselitz. Deşi pentru chibiţii filologişti această versiune românească pare să aibă neajunsul de a nu fi fost tradusă direct după originalul austriac, pentru cititorii conştienţi de nevoia depăşirii cât mai rapide a întârzierii şi decalajului enorm cu care publicul românesc a ajuns să ia contact cu resursele Österreichische Schule, poate cea mai importantă dintre şcolile liberalismului contemporan, acest aspect ajunge să conteze prea puţin. Aceasta cu atât mai mult cu cât Grundsätze, asemeni celorlalte lucrări ale lui Carl Menger, este recunoscută a fi o lucrare scrisă într-o germană simplă şi clară, ferită de orice controversă hermeneutică. Această calitate stilistică a permis, de altfel, deloc întâmplător, ca stilul clar şi accesibil al gânditorului austriac să se reflecte atât în ediţiile americane, cât şi în această nouă ediţie românească a cărei apariţie o salutăm şi o semnalăm aici.

Publicată de Carl Menger în 1871, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre apare la prima vedere, cu deosebire cititorilor obişnuiţi cu vastele tratate de economie contemporane, asemeni unui mic volum, care pe parcursul a opt capitole – excluzând notele de subsol, aceste capitole nu depăşesc fiecare mai mult de treizeci de pagini – prezintă treptat o serie de teorii generale, care sunt construite unele cu ajutorul celorlalte, începând de la teoria privitoare la natura bunurilor şi sfârşind cu aceea referitoare la natura banilor, teorii privitoare la condiţiile generale care fac posibil faptul economic. Astfel, plecând de la analiza relaţiei cauzale dintre nevoile umane şi lucrurile prin care acestea sunt satisfăcute, lucruri care în anumite condiţii capătă caracter de bunuri, Menger elaborează o tipologie stratificată a acestora din urmă, deosebind, pe de o parte, bunurile libere de bunurile economice, şi, pe de altă parte, în sfera bunurilor economice distingând între bunurile de ordin primar (de consum) şi bunurile de ordin superior (de producţie), care, fie secundare, terţiare etc. întreţin, după caz, unele cu altele în cadrul structurii de producţie relaţii de complementaritate. Pe baza acestei tipologii, dar mai ales a relaţiilor de complementaritate şi ordonare pe care le stabileşte între bunurile de producţie şi acelea de consum, Menger formulează, apoi, ceea ce Wieser va numi, ceva mai târziu, legea imputaţiei.

Analizând în continuare relaţiile dintre nevoile umane şi bunurile rare (în Grundsätze este folosit termenul de „cantitate insuficientă”, nu acela de „raritate”), economistul austriac dezvoltă o teorie a valorii, de care se va folosi în capitolele IV-VIII, atât la elaborarea teoriei schimbului şi a preţului, cât şi la aceea a mărfii şi a banilor, toate acestea, aşa cum spuneam, într-o lucrare de mici dimensiuni. Şi totuşi, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. În ciuda micilor sale dimensiuni – iniţial textul a fost gândit ca parte a unui tratat cuprinzător – Principiile Economiei s-a dovedit a fi cea mai revoluţionară scriere economică apărută de la Avuţia Naţiunilor a lui Adam Smith încoace.

Departe de a se lăsa explicată prin simplul recurs la influenţa determinantă a contextului cultural al Austriei, aflată la Fin de sičcle, elaborarea Grundsätze der Volkswirtschaftslehre a fost, totuşi, favorizată, asemeni altor opere „austriece” ale vremii, care la rândul lor s-au dovedit deschizătoare de drumuri în cultura europeană, de climatul liberal instalat în Viena începând cu anii 1870, perioadă în care Carl Menger a activat ca jurnalist al Cabinetului Austriac, apoi ca angajat al Universităţii din Viena. Este vorba de aceeaşi perioadă în care Universitatea din Viena, beneficiind de o lărgită autonomie universitară faţă de autorităţile politice, dar şi de o inspirată organizare academică internă, ce atrăgea numeroşi profesori şi studenţi din întreaga Europă, devenise una din cele mai influente universităţi occidentale. Totuşi, în ciuda acestui mediu, atât de prielnic cercetării şi creaţiei universitare, în materie de economie „până la finele anilor 1870 – la Universitatea din Viena – nu exista o şcoală austriacă. Exista doar Carl Menger” (Ludwig von Mises). Dacă s-a vorbit până la urmă de o Şcoală Austriacă de Economie, s-a vorbit numai după publicarea de către Menger a Grundsätze, în 1871, şi, mai apoi, a Untersuchungenüber die Methode der Sozialwissenschaften, und der politischen Oekonomieinsbesondere, în 1883, mai exact după declanşarea marii polemici privitoare la natura metodelor în ştiinţele economice (Der Methodenstreit), polemică dusă între Carl Menger, apărător al orientării neoclasice, empiric teoretice/ deductiviste şi Gustav von Schmoller, continuator al orientării istoriste lansate de Wilhelm Roscher, Karl Knies şi Bruno Hildebrand, de fapt între adepţii Şcolii Istorice Germane de Economie şi discipolii a ceea ce s-a numit Österreichische Schule.

Principiile economiei reprezintă, aşadar, piatra de temelie a Şcolii Austriece de Economie, fundament pe baza căruia aceasta din urmă reuşeşte nu doar să polemizeze şi să se opună Şcolii Istoriciste Germane, ci şi să se desprindă de Şcoala Clasică Britanică. Astfel, conştient de contradicţiile interne ce afectau teoriile clasice ale costului obiectiv, ale valorii-muncă ori ale schimbului, elaborate de Adam Smith în The Wealth of Nations (1776), perfecţionate de David Ricardo în Principles of Political Economy and Taxation (1817) şi definitivate de J.S. Mill în Principles of Political Economy (1848), teorii înscrise într-o tradiţie intelectuală ce coboară până la Aristotel (autorul grec este, de fapt, primul gânditor care deosebeşte între ceea ce mai târziu va purta numele de value in use, respectiv value in exchange) şi urcă până la Marx şi la socialişti, Carl Menger îşi va elabora teoria despre utilitatea marginal㠖 miezul din Grundsatze – considerând că valoarea lucrurilor, deosebită de utilitatea lor, apare şi capătă sens doar în legătură cu aceasta. Concepând-o a fi un atribut al bunurilor rare (bunuri economice), luate individual, adică al lucrurilor care îndeplinesc simultan patru condiţii necesare pentru a fi tratate ca bunuri (existenţa unei nevoi umane, existenţa unor însuşiri ale lucrului care pot fi puse în relaţie cauzală cu satisfacerea unei nevoi, cunoaşterea acestei relaţii cauzale, controlul asupra lucrului în vederea folosirii lui pentru satisfacerea nevoii), dar a căror cantitate nu acoperă nevoile şi cerinţe lor umane faţă de ele, valoarea, departe de a fi echivalentă cu costul determinat de cantitatea de muncă şi de capital cheltuite (David Ricardo), nu poate fi, potrivit economistului austriac, „intrinsecă bunurilor, nici o însuşire a acestora şi nici un lucru independent, existent de la sine. Ea este doar o judecată a oamenilor asupra importanţei bunurilor aflate la dispoziţia lor pentru menţinerea vieţii şi pentru bunăstare. De aceea, valoarea nu există în afara conştiinţei oamenilor” (p.137). Totuşi, deşi pentru Menger valoarea apare doar în sfera conştiinţei şi a cunoaşterii umane şi capătă prin asta un caracter subiectiv, ea nu are o existenţă arbitrară. Astfel, dacă aceasta este condiţionată atât de nevoile omului, cât şi de capacitatea lui de cunoaştere, şi dacă aceste nevoi depind la rândul lor de voinţa şi de obiceiurile sociale, ea nu încetează, totuşi, a face obiectul unei cercetări economice empirico-teoretice, deoarece „îndată ce nevoile noastre au început să se manifeste, nu mai există niciun element arbitrar în valoarea pe care bunurile o au faţă de noi” (p.135). Valoarea nu are, aşadar, nici caracter material pentru a fi confundată cu marfa ori cu banii, nici caracter psihologist pentru a fi considerată o ficţiune (alsob) a liberului nostru arbitru. Cunoscând contradicţiile teoriilor istoriciste despre valoare, Menger evită în Principii să cadă în capcana psihologismului acestora. Dacă pentru istoricişti ca Schmoller „psihologia este cheia tuturor ştiinţelor spiritului şi deci şi a economiei politice”, pentru Menger economia politică nu este o ştiinţă a regulilor concrete ale activităţilor omului, ci ştiinţa legilor şi condiţiilor, independente de voinţa umană, în care oamenii îşi desfăşoară activitatea lor anticipativă pentru a-şi satisface propriile nevoi”.

© 2007 Revista Ramuri